Vinerea trecută am fost la conferința Jocul în relaţia copil-părinte: apropiere, încredere, vindecare. Mi-a plăcut mult energia Otiliei, de parcă în primul rând ei îi părerea rău că urmează să se termine conferința. Însă nu tot ce ne-a povestit Otilia mi-a creat emoții pozitive. Probabil nici nu era scopul, iar exemplele sale m-au dus inevitabil cu gândul la cartea Rețete de jocuri. De ce și cum să te joci cu copilul tău, de Lawrence J. Cohen. Că există copii cărora nu li s-au stimulat abilitățile este suficient de trist, dar că copiii sunt aduși într-o asemenea stare încât să nu-și poată manifesta emoțiile mi se pare strigător la cer.
Evoluția fericirii în funcție de vârstă și influența experiențelor noastre asupra copiilor noștri
Printr-un desen similar cu cel de mai sus, Otilia ne spunea nu doar că experiențele noastre ne influențează modul în care ne purtăm cu copiii noștri, dar și că propriile abateri comportamentale sunt declanșate în momentul în care copilul ajunge la vârsta la care noi am trăit experiențe marcante. Adică, dacă în familia unuia dintre părinți a început o perioadă de curățenie excesivă când acesta avea șase ani, ceea ce poate marca pe oricine :P, când copilul aniversează și el șase anișori, există posibilitatea ca părintele să semnaleze lipsa curățeniei.
Recunosc că în momentul în care Otilia făcea desenul de mai sus, mi-a zburat mintea destul de repede la cât de tare mă bucur că am devenit tată la douăzeci și cinci de ani.
Acceptarea emoțiilor
Deși nu s-a spus explicit, auzind discuția unor participanți pe coridor, am senzația că unul dintre mesajele recepționate a fost că manifestarea emoțiilor, de exemplu: în urma furiei, este un lucru bun, ceea ce mi-a adus aminte de o referință preluată din cartea Emoții date pe față a lui Paul Ekman. În această carte se face o paralelă la Anger: The Misunderstood Emotion, de Carol Tavris: Carol a scris un întreg volum despre acest sentiment, și susține că, atunci când permitem furiei să se manifeste – un lucru susținut și de alți psihologi – de cele mai multe ori înrăutățim situația. Trecând în revistă cercetările efectuate, ea concluzionează că furia reprimată „nu produce, în niciun mod verificabil sau predictibil, ulcer, depresie sau hipertensiune, nu ne determină să intrăm într-o fază de consum excesiv de alimente și nici nu induce atacuri de cord…Este puțin probabil ca furia reprimată să ducă la consecințe medicale dacă simțim că putem controla situația ce cauzează furia, dacă interpretăm furia ca pe un semn al durerii ce trebuie corectată în loc de a o interpreta ca pe o emoție demnă de a fi protejată și, în fine, dacă ne simțim dedicați muncii și oamenilor din viața noastră.
După care, Paul Ekman continuă: Există un preț pe care-l plătim atunci când ne manifestăm furia. Acțiunile și cuvintele furioase pot dăuna unei relații (uneori momentan, alteori permanent) și atrag adesea contrareacții furioase.
…
Oamenii furioși nu sunt agreați. S-a descoperit că, în ceea ce-i privește pe copiii furioși, aceștia au pierdut aprobarea celorlalți copii, iar adulții furioși sunt percepuți ca inatractivi social. Și-am spus special mesajele primite, nu mesajele transmise, pentru că eu nu am auzit din gura Otiliei că manifestarea emoțiilor în orice mod este un lucru bun. Și-mi pare rău că n-am mai apucat să o întreb la final – erau prea multe persoane la coadă pentru discuții și mă grăbeam – chiar eram curios să știu cum vede ea lucrurile. Din punctul meu de vedere este important să nu inhibăm manifestările copiilor. Adică să nu li se interzică emoțiile, ceea ce Otilia ne spunea prin acceptarea emoțiilor copilului. Însă este deosebit de important să ne învățăm copiii să-și conștientizeze emoțiile și să-și aleagă comportamentul manifest.
Câteodată merg chiar și în extrema cealaltă, oarecum sub influența lui Albert Ellis, și-l învăț pe Corneluș că este ceea ce gândește. Am mai dat un exemplu și în articolul gânduri despre interacțiunile noastre.
Timpul special cu copilul
O practică interesantă sugerată de Otilia a fost timpul de atenție. Își setează o limită de timp, de la trei sau cinci minute în care se concentrează cât poate de tare la interacțiunile ei cu copilul. În această perioadă ea nu este concentrată 100%, ci 200%. Este vorba despre un timp special alocat pentru părinte, nu pentru copil, un fel de zid împotriva gândurilor care ne trag în toate direcțiile și ne împiedică să ne dedicăm energia de calitate alături de cei mici. Voi experimenta și eu acest timp special. Până vinerea următoare îmi voi aloca explicit zilnic câte o secvență scurtă cu fiecare copil în care să-mi focalizez toată atenția.
Încheiere
S-a intrat pe scurt în foarte multe subiecte: jocul ca mod de relaționare, sistemul limbic, conectare și reconectare, râs și plâns, etc. Iar dacă ar fi să aleg un singur lucru, un singur mesaj în urma acestei conferințe, cred că acesta este: Jocul (inclusiv ca terapie) este un mijloc excelent să spargi gheața, însă să fii un părinte jucăuș este o datorie făcătoare de minuni.
La conferința Otiliei Mantelers – Jocul în relaţia copil-părinte: apropiere, încredere, vindecare
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 1952 ori