Gânduri de politician…

În 2012 am învățat că nu pot schimba lumea. Cel puțin, nu într-un mod pozitiv și durabil după convingerile mele. O pot influența prin contribuțiile minore pe plan local, în jurul meu, acasă, în comunitățile din care fac parte, umil și prin exemplu, de jos în sus. Trecusem de la convingerea dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau la dacă voi nu mă vreți, e în regulă, atât timp cât există cineva care mă vrea. Și slavă Domnului, încă sunt suficiente domenii în care mă pot desfășura nestingherit. Poate că ideile mele nu erau bune. Și indiferent de cât de bine intenționat aș fi fost, dacă nu reușeam să mă exprim clar și pe înțelesul celorlalți, la ce bun!? Așa mi-am îngropat ideile, și-odată cu ele și flacăra implicării mele într-un eventual partid/program politic.

Votul a rămas singurul mod prin care-mi exprim tacit atașamentul politic – cu mici scăpări, la limita orientării mele spre istorie, educație, psihologie sau pace. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, mai degrabă pedepsesc în funcție de distanța candidaților față de valorile și principiile mele.

Dar cât de mult îmi doream o schimbare de sus în jos. Mă și vedeam politician. Să adun o mână de oameni cu care să construiesc o platformă. Modul în care-mi încordez maxilarele când scriu acum îmi confirmă că nu m-am vindecat complet. Nu-mi plăcea să rămân în ochii prietenilor un „idealist”. Unghiul din care priveam realitatea, gândurile sau dezbaterile offline s-au lovit constant de lipsa de vigoare a celor din jur și de nepregătirea mea.

Apoi, am decis: nu sunt făcut să fac politică. De convins, nu conving. De pasiune nu puteam vorbi. De plăcere, nici atât. Cât despre temele curente, erau menite să dezbine, nu să construiască (nici azi nu simt că s-a schimbat ceva).

De la vorbă la faptă

Și-apoi am lansat AgileHub. ONG-ul apolitic care mi-a permis să contribui pe plan local. Fără dezbateri, fără convingeri, prin propriul exemplu, și fără pretenții. Mi-am recanalizat energia spre o nevoie pământeană și mi-am bătătorit calea spre „orice, doar politician nu”.

Recunosc că au mai fost momente în care mi-am spus că n-ar fi fost rău să contribui pe lângă vreun consiliu sau primărie pentru o mai bună educație (modernă și cu fundamente științifice) în școlile brașovene. Însă amploarea unui astfel de demers m-a descurajat. Este gurmand în energie, greu și lent să faci un proiect mic cu o singură școală, darămite la o scară mai mare.

Și-am continuat să fac, cred eu, bine, în colțul meu.

Nu oricine trebuie să facă politică

Nu cred că politica nu este de mine, ci că eu nu sunt nepregătit pentru politică. Dincolo de cunoștințele despre orânduirea țării, nu știu cum poți trăi cinstit din asta și sunt investit în multe lucruri care-mi plac, unde mă pricep și cu impact social mai direct (AgileHub sau ScriuCod).

Îmi venea să elaborez despre convingerile mele politice: socialist, liberal, etc. Poate altcândva.

Profit de ocazie să spun cu mâna pe inimă că prea puțini au stofă de politicieni, chiar și printre cei în exercițiu. Că cineva face într-un fel…nu-l face model. Și mi-ar plăcea să văd mai puține înjurături pe Facebook…chiar și de la prietenii mei.

Convingerile mele, sunt ale mele

Cu toate acestea, nu pot să nu urmăresc dezbaterile despre justiție, inegalitate, cooperare, educație și tehnologie. Acestea-s subiectele care mă aprind. Când îmi continui ideile despre aceleași teme, în offline și dintr-o perspectivă politică, cu colegi sau prieteni, îmi dau seamă cât de neobișnuite sunt perspectivele create, nelalocul lor, în timp și spațiu, pentru că avem alte provocări, pământene sau mai urgente. Provocări despre care nu prea mai conversez cu nimeni. Nu pentru că eu stăpânesc dreptatea absolută, ci pentru că părerile sunt atât de împărțite, iar părțile sunt atât de convinse de ceea ce fac, încât posibilitatea de a ignora nevoile cuiva și de a răni profund este prea mare pentru mine.

Convingerile mele nu sunt o misiune

Șansele să schimbi opinia cuiva pe Facebook sunt foarte scăzute. Iar să înjuri nu ajută. Să ameninți că renunți la prieteni doar pentru că sunt de o altă părere este și mai disperat. De înțeles, dar disperat. Și neplăcut!

De-asta nu-mi exprim părerea public despre dezbaterile politice din România. Nu vreau să rănesc pe nimeni. Dacă cineva vrea să știe cum simt, ce gândesc și care-i părerea mea, n-are decât să mă întrebe, să-mi scrie, și-am să-i răspund, poate. Dar nu simt că fac bine împingându-mi opiniile către ceilalți.

Convingerile mele nu sunt o misiune. Nu sunt pentru oricine, ci doar pentru cei care vor să le audă și a căror părere contează pentru mine, astfel încât, dacă argumentele lor sunt raționale, să-mi pot evolua convingerile spre binele comun (așa cum îl definesc eu).

Și-mi e greu. Abia mă abțin să nu pun paie pe foc pe Facebook. De-asta, mă rezum doar la chestiuni externe.

Concluzie: nu-mi exprim online părerile politice – dezbaterile online

Deci! Indiferent de ceea ce se întâmplă în țară și de cum interpretez sau retrăiesc, posibilitatea ca eu să mă exprim online este aproape inexistentă din motive de:

• eficiență (timpul investit față de rezultatele pe care le obțin la care mai adaug starea de efervescență);
• bun simț (am văzut puține conversații în online fără emoții puternice condimentate cu înjurături, șantaj sau amenințări);
• intimitate (nu oricine trebuie să știe ce și cum gândesc);
• egoism (vreau să fiu ascultat când spun ceva, nu să fiu contrazis pentru că am spus ceva diferit – interlocutorii virtuali, stau rău la ascultat);
• obiectiv (neavând proiecte politice în curs, nu pot supune nimic dezbaterii publice).

Protestez dacă simt nevoia. Merg la vot!

Eu și dezbaterile online despre politica românilor

Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.

---

Acest articol a fost citit de 2253 ori