Citesc cu atâta înflăcărare cărțile despre revoluția din 89 de parcă de fiecare dată aș aștepta un final fericit. Sincer, nu mă doare prea tare modul în care cei doi dictatori și-au găsit sfârșitul, dar puciul prin care s-a preluat puterea este de-a dreptul înfiorător.
Și mai interesantă este condamnarea lui Ceaușescu la pedeapsa cu moartea pentru genocid – 60.000 de victime fictive din timpul revoluției – când în realitate, au murit 1.116 oameni, dintre care 159 în regimul Ceaușescu și 957 (de șase ori mai mult!) în regimul moscovit Iliescu-Militaru-Brucan.
Sfârșitul Ceaușiștilor este o carte extraordinară despre prostie, jocuri internaționale, sete de putere și statistică. De la izolarea politică pe plan internațional până la divorțul poporului român, Ceaușescu a dat dovadă de o naivitate ieșită din comun. Cred că dacă nu-l împușcau se putea apuca liniștit de fotbal. I se găsea cu siguranță un club pe măsura lui. Și avea toate șansele să trăiască, iar noi să mai zădărnicim viitorul nostru într-un comunism pur, căci tovarășul a avut toate indiciile posibile și imposibile să se retragă când trebuia de la putere. Până și Gorbaciov i-a zis-o în față: „De unde știți dumneavoastră că veți mai trăi până în ianuarie?” – în timpul reuniunii de nivel înalt a țărilor din Tratatul de la Varșovia – Moscova, 4 decembrie 1989. Atât securitatea cât și familia îl înștiințau de venirea lui Iliescu, rugându-l să-și părăsească tronul în favoarea preferatului de la Moscova. Mi se pare extraordinar cum aliații de astăzi, în frunte cu Bush, îl încurajau pe Gorbaciov să facă o intervenție armată în România, similară cu cea a americanilor din Panama. În fine! Toată lumea își dăduse acordul în privința României. Gorbaciov avea până și acordul Papei!
Precum primul volum m-a fermecat prin dinamica schimbării de nestăvilit, cel de-al doilea m-a oripilat prin detaliile trădării, crime, răzbunare și nepăsare. Oare ce a fost în sufletul ofițerilor care știau motivele pentru care Nicolae Militaru a fost îndepărtat de la putere? Tot ce știm sigur este că acesta avea o sete nebună de sânge și mai ales de răzbunare pe ofițerii care-i dovediseră activitatea ca agent sovietic, precum generalul Constantin Nuță și Colonelul Gheorghe Trosca.
Tot el a generat masacre sângeroase, sub privirile binevoitoare ale celui care la numit în funcție: Ilici Ion Iliescu. Vă imaginați cât de praf era clasa politică de atunci încât omul ăsta a mai avut și curajul să candideze la președenție în 1996 cu un proiect foarte important: să nu cumva să intrăm în NATO.
Reiau un fragment din carte, o replică de-a lui Ion Caramitru care și el la rândul lui a avut un rol însemnat în toată povestea asta: „Noi eram romantici, nu aveam nicio legătură cu cei de la putere. În decurs de un an, era mai mult decât evident că o facțiune a înlăturat o altă facțiune; probabil, în contact direct cu Moscova, unde Gorbaciov își dăduse seama că sistemul lui Ceaușescu se va prăbuși. Instituțiile care au condus țara au rămas aceleași, dar cu alte nume. În mod tragic, mai mulți oameni au murit după înlăturarea lui Ceaușescu decât înainte. Dacă aș fi Iliescu și aș crede în Dumnezeu, mi-ar fi frică de judecata Lui în legătură cu cei uciși.”
Iliescu judecat?! Prea simplu: Istoria este scrisă de câștigători! Tocmai ieri am avut o discuție pe Facebook despre taică-su, Alexandru Iliescu, care pleda fără echivoc pentru o Românie dezbinată și integrată în URSS.
În 1931, la Gorikovo, lângă Moscova, la al V-lea Congres al Partidului Comunist din România (secția română a Kominternului), s-a adoptat următoarea rezoluție, redactată de maghiarul Béla Kun și semnată de Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu– român adevărat –) care era secretar al CC al P.C.d.R.:
„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”
—Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Cota Ab XIII-3) –
Să fi încercat Ion Iliescu îndeplinirea acestei misiuni? Măcar partea asta cu dezbinarea nu i-a ieșit (încă), în ciuda tuturor insistențele de a chema armata rusă pe teritoriul nostru, cu scopul de a ne apăra de teroriști. Adică de ei înșiși sau de poporul nevinovat? De cine vroia să fie apărat Iliescu? Și cine să-l judece până la urmă? Tribunalele internaționale ? Știind că până și denumirea de FSN a fost hotărâtă în afara țării, la Kiev, de Mitterrand și Gorbaciov. Ar fi la fel ca și sentințele TPI pentru fosta Iugoslavie, precum Gotovina, Markaci, Haradinaj care au fost achitați. Astfel numai sârbii s-au dat la acte de genocid, nu și invers. Revenim la istoria scrisă de câștigători, iar în cazul nostru perdanții sunt românii!
Liniștea și sentimentul de mulțumire pe care-l așteptam la finalul celui de-al doilea volum au fost înlocuite cu sentimente de neliniște și neputință: „În data de 24 decembrie, mergeam de acasă însoţită de soţ şi fiul nostru Paul Alin de 3 ani şi jumătate, spre socrii mei care locuiau pe Pedagogilor. Noi locuiam în Hipodrom. La unul din filtre am ieşit pe strada Iorga, Kolarov îi spunea atunci, am întrebat pe unde să o luăm. Ni s-a făcut semn să o luăm înainte. Am mers înainte şi la următorul filtru pe strada Kolarov, fără niciun semn s-a tras asupra maşinii. Atunci soţul meu s-a pierdut şi în loc să apese pe frână, a apăsat pe acceleraţie şi am trecut printr-o ploaie de gloanţe. Am ajuns pe Calea Dumbrăvii şi am întors capul în spate şi am realizat că fiul nostru era mort… Din acea ploaie de gloanţe a rezultat moartea copilului, eu eram rănită. Nu pot să vă spun ce am simţit atunci, decât o fulgerătură în picior. Dar nu realizam unde sunt rănită. Soţul a întors capul în spate, a văzut copilul împuşcat în cap, a ieşit din maşină, pe mine m-a lăsat acolo şi el a fugit pe stradă. Am fost coborâtă din maşină de cetăţeni. Am fost dusă în alimentara de pe Calea Dumbrăvii şi ajutată de respectivii cetăţeni, cărora şi astăzi le mulţumesc. Eram însărcinată în 7 luni şi jumătate, şi din acel moment de soţul meu nu am mai ştiut nimic până în data de 12 ianuarie. Când m-au vizitat părinţii la spital, după câteva zile, am aflat că soţul meu este internat la Spitalul Militar. Nu mi-au spus că el fusese arestat, dus la Bazin, transferat la Spitalul nr. 3 de Psihiatrie.” – Sibiu 1989 – Mărturii dintre gloanțe. Putea să aibă 27 de ani acum!
Citatul de mai sus este doar unul din multitudinea de episoade foarte emoționante care m-au făcut să mă răzgândesc în privința studierii celui de-al treilea volum: „Teroriștii printre noi.” Cred că până la iarna, când vor trece abia 24 de ani de la eveniment, voi lua o pauză de la istoria contemporană.
Găsiți mai multe detalii despre Cornel Fătulescu în categoria despre mine sau la pagina de contact.
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 3121 ori