Tare mă supăra Corneluș când ne așezam la masă și în nici cinci minute voia la toaletă. Și-l rugam în zadar de fiecare dată să meargă înainte să mâncăm. Îmi spunea că nu simte nevoia, iar eu începeam să mănânc gândindu-mă deja la ce se va întâmpla. Știu că există tot felul de metode prin care l-aș fi putut dresa (învăța) să facă pe placul meu, însă nu a fost nevoie. Într-una din serile în care discutam cu Olga despre ce a mers bine și ce a mers rău în relația noastră cu Corneluș, mi-am adus aminte că și mie mi se întâmpla le fel când eram mic. Și tare mă deranjau vorbele lui taică-miu când mă apucau nevoile imediat după primele linguri de ciorbă. După acea discuție n-am mai înțeles ce era atât de grav. Concluzia retrospectivei noastre a fost să acceptăm că acest lucru se va întâmpla la nesfârșit și să nu-i mai zicem nimic. De atunci, nu m-am mai stresat la masă. Și-am renunțat și la a-i face remarci legate de statul cu picioarele sub fund sau fâțâitul pe scaun. Toate acestea erau doar niște fixații în capul meu. Problema era la mine, nu la Corneluș.
Abordasem un pic subiectul în articolul perfecțiunea. M-am chinuit atât de mult să modelez lumea din jurul meu după convingerile pe care le aveam, fără să conștientizez că problema consta adesea în limitele mele. Astăzi vorbesc frecvent despre aceste limite și despre nevoia eliminării lor atunci când ele stau în calea fericirii noastre. Dar ce se întâmplă atunci când limitele nu stau în calea fericirii noastre? cel puțin nu într-un mod conștient. Așa mi-am început seria instrumentelor simple cu surdu’ n-aude, dar le potrivește. Așa se mai întâmplă și astăzi în substraturile IT-ului românesc. De exemplu, de câte ori nu ați auzit aprecieri conform cărora cineva se pricepe la oameni? Însă să spui că te pricepi la oameni fără să fi avut parte de educație în această privință (citit, cursuri, etc.) este ca și cum ai spune că te pricepi la bani pentru că joci la păcănele. Sau, rareori vom vedea un programator să-și plătească singur un curs. Dacă ar conștientiza că se poate face mult mai bine altfel, i-am fi văzut interesați.
Weekendul trecut m-am apucat să citesc din manualul de Psihologia muncii și organizațională realizat de Universitatea de Vest din Timișoara sub coordonarea lui Zoltan BOGATHY, profesor doctor șef al Catedrei de Psihologie. Mă interesau teoriile despre organizații alături de o trecere în revistă a celor mai influenți oameni care au pus bazele acestor teorii. Pornind de la Frederick Taylor, despre care ne-au tot vorbit și liderii IT-ului agil, până la abia câteva cuvinte despre teoriile postmoderne, lectura mi s-a părut utilă în completarea cunoștințelor generale despre managementul organizațional. Mă gândesc chiar să dedic un articol pe blogul meu acestei istorii în viitorul apropiat.
Pentru moment voi relua din carte doar o analogie ce ține de limitele noastre:
…Dacă pui într-o sticlă o jumătate de duzină de albine și același număr de muște și așezi sticla pe orizontală, cu baza spre fereastră, vei descoperi că albinele vor persevera, până ce mor de oboseală și de foame, în efortul de a descoperi o portiță prin sticlă; muștele în schimb, în mai puțin de două minute, se vor năpusti toate spre gâtul sticlei din partea opusă…
Este de fapt dragostea albinelor pentru lumină, este inteligența lor extraordinară, care le distrug în acest experiment. Ele își imaginează în mod evident că scăparea de orice închisoare trebuie să existe acolo unde lumina strălucește cel mai puternic; și ele acționează în consecință, perseverând într-o acțiune prea logică. Pentru ele sticla este un mister supranatural, pe care nu l-au întâlnit niciodată în natură; ele nu au avut nici o experiență cu o atmosferă atât de brusc impenetrabilă; și cu cât mai mare le este inteligența, cu atât mai inadmisibil, mai incomprehensibil le va apare acest obstacol ciudat. În acest timp muștele, mai prostănace, zboară aiurea, încoace și încolo, întâlnind marea șansă, care deseori apare în ceea ce este simplu, și găsind salvarea acolo unde cel mai isteț eșuează, sfârșind în mod evident prin descoperirea unei ieșiri prietenoase care le redă libertatea.
Întâmplarea aceasta vorbește despre experimentare, perseverență, încercare și eroare, riscuri, improvizație, one best way, ocoluri, confuzie, rigiditate și întâmplare, toate aflate în serviciul confruntării cu realitatea…
(Experiment realizat de Gordon Siu și citat de K.E. Weick in The Management of Organizational Change Among Loosely Coupled Elements, 1981, tradus și prezentat de M. Vlăsceanu, în 1999)
Nu l-am găsit din păcate pe acest Gordon Siu, dar experimentul este citat în multe articole pe internet.
Este un cerc vicios. Oamenii ar învăța și și-ar depăși limitele dacă ar fi conștienți de ele și de efectelor lor. Dar cum poți face asta fără să simți necesitatea? Nu este asta tot o limită? Eu cred că răspunsul se află în natura umană. Cu un pic de fericire și curiozitate s-ar putea să nu sfârșim și noi cu ochi-n soare ca albinele.
Cu ochii înspre soare.
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 2151 ori