Discutam zilele trecute despre playful parenting, rețete de jocuri și arta hârjonelii, conversație care m-a dus cu gândul la Lawrence Cohen. Pentru mine, utilitatea primită în urma efortului de a-i citi cărțile este foarte mică, pe de-o parte, pentru că mă pot lansa ușor în joaca cu copiii. De exemplu, jocul meu preferat este să ne luptăm, nu al purcelușilor (adânc în sufletul meu, rămân în continuare un adult). Pe de altă parte, exemplele din aceste cărți se apropie prea mult de caracteristicile categoriilor de diagnostic din DSM-V (copiii fără poftă de joacă nu se întâlnesc la tot pasul, același lucru pot spune și despre părinții care-și interzic joaca de orice fel până în punctul în care nu mai pot relaționa cu ceilalți).
Sunt un norocos
Am înțeles că sunt norocos pentru că mă pot juca cu copiii atât de ușor. Deci, prin inducție, partenerii de dialog ar fi mai puțin norocoși. Cum ne este afectată părerea despre noi înșine atunci când ni se înmânează rețeta fericirii, și totuși, aceasta nu funcționează?
Cine are nevoie de rețete de jocuri?
Lucrez cu copiii și văd cât chef de joacă au. Nu ne rămâne decât să ne îndreptăm atenția înspre părinți. Din păcate, să recomanzi rețete de jocuri părinților care nu se pot angaja în joc este ca și cum i-ai indica unui copil cu ADHD să nu se mai fâțâie pe scaun. Patologizarea sau concentrarea energiei corective către părinți ratează multe perspective favorabile jocului.
Ce este joaca?
Pentru mulți dintre noi, joaca este acea activitate care nu-și găsește utilitate imediată, acea activitate neserioasă în care cel puțin unul dintre noi se prostește. Nu este adevărat. Când mă uit la copiii mei cât de serioși, concentrați sau încordați sunt atunci când se joacă, cu lego, de exemplu, îmi dau seama cât de serioasă este joaca. Singura diferență dintre joacă și muncă, este motivul pentru care ne angajăm în această activitate. Atunci când intrăm în jocul altcuiva, de obicei pentru bani, spunem că muncim. Atunci când vrei ca altcineva să intre în jocul tău, fără să te gândești neapărat la motivația sa intrinsecă despre acea activitate, ți se poate spune angajator.
Acum câteva săptămâni, după ce s-au culcat cei mici, m-am apucat să rezolv niște exerciții MENSA. Două probleme mi-au plăcut atât de mult încât m-am apucat să le transpun într-o aplicație, prin programare. Abia după ce am finalizat programul, pe la 4:00AM, m-am culcat. A fost o experiență tare plăcută. A doua zi le-am prezentat copiilor și am pregătit o temă de lucru pentru o grupă ScriuCod.
Rușinos de nejucăuș
Spuneam mai sus că unul dintre jocurile mele preferate cu cei mici este lupta. Acest joc este atât de popular în rândul taților, încât unii părinți, care-l găsesc neserios sau periculos ajung să se considere rușinos de nejucăuși. Greșit! Poate că-ți place să cânți, să dansezi sau să pictezi. Prin ochii copiilor, totul este o joacă. Le place, se simt bine, le dezvoltă creativitatea. Ești normal(ă)! Nu este nimic greșit cu tine și n-ai nevoie de tratament special pentru asta.
Nu spun că nu ai nevoie de terapeut(eu cred în beneficiile mersului regulat la un confident care să te acompanieze în diversele călătorii personale:psiholog, coach).
Indiferent ce faci,dacă chiar vrei să te lupți cu copilul tău, nu te aștepta să-ți fie prea natural. Întocmai! Nu te-ai mai jucat niciodată așa. Care sunt șansele să-ți iasă așa cum îți imaginezi din prima încercare?
Evită postura de angajator
Într-o relație în care partenerii la joc denotă comportamente adecvate ținem cont unul de celălalt. Inadecvarea vine din neglijarea intereselor(emoționale) celuilalt. Câteodată, avem tendința de a căuta jocuri din care copiii noștri să învețe ceva. Să le servească în viață. Să nu ajungă ca noi… Este în regulă. Se întâmplă. Cât timp nu neglijăm interesele copiilor, gradul lor de dezvoltare și suntem vigilenți la ce anume dorim să obținem în urma exercițiului, puține lucruri rele se pot întâmpla. Mânați de curiozitatea lor intrinsecă și de dorința de ne capta atenția, copiii râvnesc după noi jocuri. Inventează o poveste despre subiectul tău, găsește una, citiți o carte, desenează, pictează, modelează, arată-i o poză, o scenă, o personalitate, caută un indiciu sau, pur și simplu, întreabă-l ce crede că înseamnă (Ai mai auzit de „biologie”? Ce crezi că înseamnă?) sau cu ce cuvânt se aseamănă… Lăsați-vă purtați de discuție și tocmai ați intrat într-un joc.
Ar fi interesant să te întrebi dacă inadecvarea din jocurile voastre nu se regăsește și în alte aspecte ale vieții.
Ești obosit?
Fie că vor copiii să ne jucăm sau nu, merg să dorm,dacă mă simt obosit. Cu toate acestea, mi se întâmplă foarte rar să dorm când ei sunt treji. De îndată ce intru pe ușă îmi trece oboseala și totul devine un joc. De exemplu, dacă abia am ajuns acasă iar Dariusici se agită în jurul meu, îl rog să mă ajute să mă dezbrac. Se bucură atât de tare când scoate hainele de pe mine. În tot acest timp, eu mă calibrez cu nevoia celorlalți de atenție. Acesta este un joc.
Sau, să spunem că mă preocupă un gând, cum ar fi, o neînțelegere cu un coleg de muncă. Dacă cumva nu observă Corneluș înaintea mea, tare bine mă simt când mă întreabă dacă s-a întâmplat ceva văzându-mă îngândurat, îi povestesc și lui sau îl rog să-mi descrie o situație similară.
Pe scurt
- joaca este o activitate serioasă,
- orice activitate se poate transforma într-un joc,
- nu fi prea dur(ă) cu tine,
- nu ai nevoie de rețete de jocuri. Te poți inspira dacă vrei, dar crează-ți mai bine propriile jocuri în care să te simți bine.
Părinții care nu se joacă
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 1968 ori