Vinerea și sâmbăta trecută (6 și 7 februarie 2015) am fost în București pentru un curs de coaching. De fapt, este vorba despre un proces de formare întins (sau restrâns) pe o perioadă de trei luni de zile, avându-l ca formator pe Viorel. De-a lungul celor două zile am avut ocazia să lucrez altfel cu oameni deja dragi mie (ne-am înscris în grup) și bucuria să întâlnesc alți oameni frumoși. Cursul mi-a dat o nouă perspectivă asupra coaching-ului și trasează foarte clar (după standardul ICF) granițele dintre consultant, coach, formator sau terapeut. Nu sunt definiții cu care rezonez, însă nu prea contează. Sunt hotărât să învăț și să experimentez (încerc n-ar suna bine) tot ceea ce mi se va preda în acest curs până la finalul programului.
Ce este coaching-ul?
Definiția la care ne-am raportat în curs a fost cea a lui Alain Cardon: coaching-ul „este o meserie de acompaniere a dialogului interior al clientului, un dialog centrat pe atingerea rezultatelor sale”.
Prima chestiune care m-a surprins a fost constrângerea coaching-ului la o meserie. Cu cuvintele lui Alain: multe persoane consideră că sunt coach-i, dar nu sunt plătiți pentru aceasta, și nu este același lucru. Eu vedeam coaching-ul mai degrabă ca o tactică, un mod de gândire împachetat laolaltă cu tipare de tehnici aplicabile contextual, în calitate de Agile Coach sau de Scrum Master.
S-ar putea ca faptul să fii Scrum Master angajat într-o firmă, deci plătit, preocupat măcar un sfert din timp cu activități de coaching, ceea ce este absolut normal pentru un astfel de rol, să corespundă definiției de mai sus.
În schimb, îmi place nespus de mult folosirea cuvântului acompaniere. Pentru mine, a acompania, atât în limba română, cât și în limba franceză, a însemnat mai mult decât a ține companie sau de a însoți. Acompanierea presupune ghidarea și susținerea din partea acompaniatorului cu scopul atingerii rezultatului dorit de către acompaniat. Interesantă este totuși idea parității, conform căreia, și clientul ajută coach-ul, îl ajută să devină un coach mai bun.
Paralela cu etimologia cuvântului dialog mi s-a părut exagerată, poate chiar o îngroșare semantică inutilă. Pentru definiții atât de importante, cuvintele sunt deja alese atent, astfel încât nimeni să nu fie indus în eroare. Noțiunea de dialog interior este comprehensivă. Prin această abordare lingvistică, coach-ul acompaniază dialogul interior al clientului, nu dialoghează cu clientul, rămânând astfel în exteriorul dialogului.
La fel de tare m-a mirat obligativitatea lucrului centrat pe obținerea unui rezultat. Niciodată nu mi s-a părut gravă lipsa unui rezultat anticipat, la fel ca atunci cânt te-ai duce la psiholog sau la mentor. Dimpotrivă! și cred că aceasta poate fi și una dintre limitările coaching-ului pentru care voi face un articol separat. Comparația dintre obiectiv și rezultat mi s-a părut totuși interesantă:
- atunci când vorbim despre un obiectiv ne poziționăm pe linia de start și ne uităm de departe unde vrem să ajungem. Bineînțeles că întrebarea imediat următoare este: de ce mijloace voi avea nevoie?
- atunci când vorbim despre rezultat ne poziționăm pe linia de sosire și ne uităm în spate să vedem cum am ajuns. Coach-ingul este mult mai centrat pe obținerea rezultatelor imediate, deci să scurteze suferința (legată de timp, durată, mijloace, etc).
O altă caracteristică pe care am simțit-o pe întreaga durată a cursului, și reiese și din interviul cu Alain („ți-ai schimbat finalitatea sau te cari”), este descurajarea empatiei și a acelei călduri absolut necesare, din punctul meu de vedere, transformărilor sănătoase, aspect asupra căruia voi mai reveni într-un alt articol…
Ce este coaching-ul?
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 2801 ori