Joia trecută, seara, cum stăteam noi acasă și ne jucam, ne-am hotărât să facem o seară specială și să mergem „La plăcinte”. Zis și făcut. A durat un pic până ne-am mobilizat întreaga familie. Cu toții am ales să facem acest lucru. Mai puțin Dariusici, care, în ciuda unui „Da!” hotărât, se pare că uitase să ne arate că vrea să i se răspundă și altor nevoi înainte să ne așezăm liniștiți la masă.
Odată ajunși în restaurant, suntem direcționați către o masă, foarte aproape de un spațiu înghesuit amenajat pentru copii. Corneluș fuge la o numărătoare aproape cât el de mare în timp ce eu încep să-l dezbrac pe Dariusici.
Dariusici face pe mofturici și nu vrea să rămână încălțat. Văzând că mocheta era udă și plină de zăpadă, îi explic de ce nu-l voi lăsa desculț. Dariusici plânge. Privirea periferică-mi spunea că nu mai eram doar noi în scenă. La un moment dat observ că întreg personalul restaurantului se adunase în jurul nostru. Unul vine cu o jucărie. Eu spun că nu avem nevoie de nimic, însă nu aude. Deși situația n-a durat mai mult de cinci minute, am simțit că se crease o stare de anxietate generală. Până la urmă, apare chiar și managerul cu o telecomandă în mână și pornește televizorul. Așa am dat noi jucăriile din casă pe desenele animate de la La plăcinte.
Mi s-a părut interesant cum a reacționat lumea din jurul nostru și mi-am adus aminte de câteva întâmplări cu Corneluș, când avea doar câteva luni. Dacă mititelul plângea într-un spațiu public, la cumpărături, pe stradă, etc., simțeam că eram foarte atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, de parcă ne era frică să nu ne vadă nimeni. Mă bucur că de-a lungul timpului am scăpat de complexul acesta.
Acum când scriu articolul, inevitabil mi-am adus aminte de cartea „Mamă sau femeie”, de Elisabeth Badinter și de un articol pe care mi l-am propus să-l scriu în acest trimestru despre stigmatizare socială, teoria etichetării și alte concepte asemănătoare. Fiind vorba despre o temă mai amplă și cu multe aspecte sensibile, nu-mi permit să frunzăresc rapid subiectul. În așteptare, merită totuși să ne întrebăm cât de mult contează modul în care credem noi că suntem văzuți de ceilalți și cât de normal este acest lucru?
O seară la La Plăcinte. Cât de mult contează modul în care credem noi că suntem văzuți de ceilalți?
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 1508 ori