Eram la tuns. Citeam și profitam de ultima zi de concediu. La un moment dat, mi se cere să-mi închid cartea. Execut. Apoi, încep să aud discuțiile din jurul meu: „You never know people, even those you love”. Erau români, dar mai puțin contează. Această frază mi-a rămas întipărită în minte. M-am deconecatat de ceilalți și n-a mai durat mult până când am părăsit incinta spunându-mi că n-ar fi rău să scriu un articol cu concluzia gândurilor mele.
Dorința de a-i cunoaște pe ceilalți ascunde nevoia de siguranță, semnalizată de lipsa încrederii.
De fapt, nevoia de a cunoaște pe cineva, alături de curiozitate și interes, este și semnul lipsei de încredere. Ceea ce este absolut normal, pentru că, doar având în jurul nostru suficienți oameni de încredere ne putem simți în siguranță. Așa se întâmplă să ne găsim cu toții într-o călătorie continuă de dezvoltarea relațiilor de încredere. Ne apropiem de cei în care avem mai multă încredere și ne distanțăm sau păstrăm distanța de ceilalți. Așa se explică și faptul că atunci când nu ai încredere în cineva, de obicei, nici acel cineva nu are încredere în tine, iar între voi, predomină un sentiment de nesiguranță.
Așa funcționăm noi, doar două opțiuni: avem încredere sau nu avem încredere.
Din păcate, în ciuda tuturor capabilităților creierului nostru, când vine vorba despre încredere, există doar două opțiuni. Avem încredere, sau nu avem încredere. Ni se pare că avem încredere mai mare în unii față de alții. Însă, în realitate, avem încredere într-o mulțime de oameni, doar că, în contextul dat, cineva este mai util nouă față de ceilalți(o soluție mai bună). Astfel, atunci când spunem: „am mai multă încredere în Ionel decât în Georgel”, în realitate, spunem: „de această dată, Ionel este o soluție mai bună față de Georgel”. Și tot din acest motiv greșim, adesea inconștient, când spunem că nu ne-am făcut deja o părere față de un cunoscut nou, astfel încât să ne creăm un aviz clar despre încrederea în el/ea. Creierul a luat decizia în locul nostru. Despre astfel de decizii mai mult sau mai puțin inconștiente, vă recomand Blink, de Malcolm Gladwell. Există și o parte bună în toată povestea. Propria-mi experiență spune că părerea noastră față de cineva poate evolua (astăzi nu am încredere în cineva, mâine am).
Etichetarea este o manieră simplistă și iresponsabilă de a cataloga oamenii
Nesăbuința în a crede că putem cunoaște pe cineva vine din etichetarea celorlalți – vedeți teoria etichetării – de a relaționa binar, la fel ca în cazul încrederii. Omul este bun sau rău, este vesel sau trist, este prost sau deștept, este nesimțit sau binecrescut, etc. Partenerul meu/partenera mea de viața este bun(ă), vesel(ă) și deștept/deșteaptă. Din fericire, există cel puțin o dualitate în fiecare dintre noi. Ieri am fost vesel, astăzi sunt trist, ieri m-am descurcat bine (deștept/deșteaptă), astăzi nu mi-a ieșit nimic (prost/proastă), ieri, în situația X, am reacționat inadecvat (ceea ce unii ar putea cataloga ca nesimțire), astăzi, în situația Y, am reacționat exemplar (ceea ce unii ar considera un exemplu de bună-creștere). Anul trecut am fost mai mereu entuziast, dornic să descopăr lucruri noi, să discut și am fost mereu vesel (ceea ce ne duce cu gândul la o tipologie de personalitate). În acest an, după divorț, am fost anxios, irascibil și chiar depresiv. Cine și cum sunt eu?
Etichetele pot influența schimbări profunde de comportament pentru că oamenii sunt în căutare permanentă de apreciere și împlinire (nevoia de serotonină și oxitocină). Acum este căsătorit(ă), viața i se va schimba. Și culmea, ea se schimbă! Cred că a înnebunit, și șoc: comportamentele sale sunt din ce în ce mai ieșite din comun. Aceste etichete tind să ne modeleze caracterul de-a lungul vieții, în măsura posibilului, existând și niște factori genetici. Oamenii își găsesc motivația de a deveni eticheta abia după ce eticheta le-a fost asignată și confirmată, intensificând comportamentele specifice acelei etichete. Adică, un copil deștept, tinde să-și găsească motivația în a-și demonstra lui și celorlalți că este deștept. Un copil etichetat prost, își va găsi motivația să se conformeze etichetei date. Un copil pe care l-am etichetat hoț, are șanse mari să devină hoț – teoria stigmatizării sociale. Vouă nu vi s-a întâmplat să vă limitați spunând:
- eu nu sunt așa, urmând să refuzați categoric ceea ce urmează să se întâmple, ceea ce nu înseamnă că n-ați putea sau că nu v-ar plăcea;
- eu sunt introvertit, nu-mi place să dansez, cu toate că ați fi putut fi un excelent dansator;
- pe mine nu mă calcă nimeni în picioare, și drept urmare nici nu apucă cineva să vorbească două că l-am și biciuit din vorbe…
Avem mai multe personalități sau personalitatea noastră dezvoltă și manifestă mai multe tipare comportamentale
În loc să etichetăm oamenii, încercând să-i cunoaștem mai bine – sunt ironic – ar fi mai util să-i acceptăm ca fiind diferiți. I-ar ajuta și probabil ar deveni mai sinceri. Așa cum adolescenții ajung să trăiască două vieți complet paralele și izolate – De ce mint copiii de Paul Ekman – o viață alături de părinți și alta alături de prieteni, două vieți cu convingeri și sisteme de valori incongruente, exact așa, fiecare om își dezvoltă încă o personalitate (dacă nu, chiar mai multe). Această nouă personalitate se manifestă cel puțin în visele noastre – Sigmund Freud – Interpretarea viselor. Altfel spus, te culci în pat cu un om, ca să dormi alături de altul.
Nimeni nu mă cunoaște. Nici eu nu mă cunosc perfect pe mine.
După cele spuse mai sus, sunt convins că aș fi fost mult mai puțin atent cu copiii mei dacă n-aș fi avut avut ce să le pun pe masă de mâncare. Și nici măcar nu pot spune că le acord aceeași atenție în fiecare zi. Asta mă face un tată bun într-o zi și un tată rău în alta? Aș fi chiar mult mai precis spunând că într-o zi n-am fost suficient de atent cu ei, decât să-mi lipesc o etichetă care să mă orienteze într-o direcție sau alta. Sau, n-aș mai fi contribuit cu vreo activitate de voluntariat la AgileHub dacă aș fi fost în afara zonei de confort (eu sau familia bolnavă, probleme financiare, neînțelegeri în familie, etc.).
Ținând cont de infinitatea de posibilități în care m-aș putea manifesta mâine, nimeni nu mă cunoaște. Într-adevăr, acei oameni care discutau supărați aveau dreptate. Însă întrebarea nu-și are sensul. Cum m-ar putea cunoaște cineva? nici eu nu mă cunosc pe mine în ansamblul meu. Cu toate acestea, simt că am în jurul meu persoane cărora le inspir siguranță, dar nu pentru că mă cunosc, ci pentru că le-am câștigat încrederea. Din punctul meu de vedere, cheia bunăstării sociale nu constă în a-i cunoaște pe ceilalți. Cunoașterea celorlalți ne înclină să judecăm, să dăm feedback și să fim mai puțin toleranți, izvorând dintr-o inițiativă egoistă care ne face mai teritoriali și mai puțin înțelegători. Consider că este mai important să dezvoltăm relații de încredere. Iar pentru a dezvolta aceste relații, respectul pentru efortul și rezultatele celor de lângă noi ar trebui să fie suficient.
Te cunosc mai bine sau am încredere în tine?
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 2061 ori