Weekendul trecut am fost pentru prima dată cu Corneluș la Parc Aventura. Știu că mulți dintre prietenii lui fuseseră deja de câteva ori, însă noi am fost mai rezervați. Nu există un singur motiv pentru care nu ne-am grăbit să mergem. Pe de-o parte, Dariusici fiind prea mic, nu prea are ce face acolo. Pe de altă parte, nu mi se pare cea mai bună idee să-i lansezi copilului astfel de provocări atât timp cât nu înțelege la ce se înhamă. Și recunosc că mi-era teamă să nu rămână blocat și speriat pe sârme și să nu mai încerce o a doua oară prea curând.
Șansa a făcut să fim invitați la aniversarea unui prieten, iar Corneluș, curios din fire, chiar să-și dorească să încerce. Așa cum ne așteptam, i-a fost frică. Și ce frică i-a mai fost!? Tremura atât de tare pe sârmele acelea…Mi-a fost milă de el, însă tot ce-i puteam spune era că și mie mi-ar fi fost frică în locul lui și că în niciun caz nu l-aș fi lăsat să urce dacă nu simțeam că este în siguranță. Și-l mai încurajam câteodată întrebându-l dacă vede cât a avansat, sau dacă-mi poate spune și mie ce a făcut, că nu am observat și m-ar ajuta și pe mine când voi fi în situații similare. Nici nu știam cum poate fi dat jos de acolo dacă nu se deblochează. La un moment dat, îl și aud cum spune:
– Gata! S-a zis cu mine. Cred că aici am să mor.
Și mai făcea câțiva pași, și-o lua de la capăt: Rubi! Vom muri.
Cu toate acestea, cu fiecare pas pe care-l făcea, simțeam că este din ce în ce mai încrezător în forțele proprii. De fiecare dată când termina un traseu, verificam dacă sigur mai vrea s-o înceapă și pe următoarea, iar după cea de-a doua aventură, teama scăzuse considerabil.
Și-am avut și un moment cu nervii încordați la maxim. Corneluș se blocase pe sârmă și spune că nu mai poate, moment în care alții nu se puteau abține: tu nu ești fetiță! ce băiat ești tu? Fetițele au trecut să știi. Sau altcineva: nu-ți fie frică, ești băiat mare. Eram șocat de faptul că ei chiar credeau că-l ajută. Și nici n-am prea știut cum să reacționez. Unuia i-am pus mâna pe umăr și i-am spus că nu cred că-l ajută și-aș prefera să se abțină. Pe cealaltă persoană am întrebat-o dacă s-ar simți încurajată cu astfel de sfaturi. În fine… A trecut. Și bine că purcelușul meu n-a sesizat intervențiile mele de pe margine.
Experiența ne-a dat material de autoanaliză pentru două zile: Cum ți-ai dat seama că-ți este frică? Cum a apărut curajul? Dar cel mai interesant a fost când reveneam la acel moment când lumea-și oferea sprijinul:
– Cum te-ai simțit când ți-a spus că nu ești fetiță?
– M-am supărat și mai tare.
De i-ați fi văzut fața când a spus asta… Îmi venea mie să plâng. A spus-o cu atâta durere. Și-am repetat discuția până s-a resemnat.
Astăzi, l-a întrebat Olga dacă mai vrea să meargă. Au fost și s-au distrat de minune. Deja se simte ca la el acasă. Am simțit bucuria și-n vorbele lui Corneluș când îmi povestea. Am simțit mândrie, atât în el, cât și în mine.
Mândru de Corneluș
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 2302 ori