Lecția lui Alfie Kohn despre moralitate

Astăzi Corneluș mi-a povestit cât de bine se înțelege el cu un coleg venit în ultimul an la ei în grupă. Discuția m-a surprins. Acum câteva luni îmi spunea exact contrariul. Nu mi s-a părut de cuviință să intervin direct, deși auzisem că au fost momente în care Corneluș l-a și bătut. Pentru că știu cât trebuie să-i fie de greu în astfel de situații, n-am făcut decât:

1. să mă asigur că înțeleg cum se simte și să vadă și el asta,
2. să-i spun că și mie mi se întâmpla când eram mic,
3. și să-i pun câteva întrebări, ca de exemplu:

• Oare ce crezi că a vrut să obțină de la tine când a făcut așa?
• Și tu cum ai răspuns?
• …
• Interesant, și mâine cum vei răspunde dacă-ți va face la fel?

Am avut vreo două sau trei momente de acest gen, dar din păcate nu le pot reproduce integral pentru că nu mi-am luat notițe. Mi-am notat totuși discuția de astăzi :

– Te bucuri că sunteți prieteni?
– Da. Ne înțelegem și ne place să ne jucăm cu aceleași jucării. Iar când ceilalți copii îl ceartă eu îl apăr.
– Dar acum, că nu vă mai certați, te simți mai fericit sau mai supărat?
– Mai fericit.
– Și cum este în grupă? mai multă fericire sau mai multă supărare?
– Mai multă fericire și mai multă liniște.

Și în timp ce scriam acest articol mi-am adus aminte de cartea Parenting necondiționat în care Alfie Kohn scrie: Mai devreme am spus că nu este de ajuns să le spunem copiilor că este greșit să lovească pe altcineva, ci trebuie să îi ajutăm să gândească de ce.
De ce este greșit?
Un răspuns posibil poate face apel la interesul față de binele propriu. După cum am menționat, este răspunsul dat de pedeapsă, fără să fie nevoie să exprimăm asta în cuvinte. Copiii învață că motivul pentru care este de preferat să nu facă rău vreunei persoane este că, dacă vor fi prinși, vor avea de suferit. Unii părinți oferă explicații, și nu amenințări, dar motivul pe care îl prezintă invocă același lucru: „Dacă te comporți urât cu colegii, nu o să mai vrea nimeni să-ți fie prieten!”, „Dacă-i îmbrâncești pe ceilalți, într-o zi o să te îmbrâncească și pe tine cineva mai rău!” În mod similar, acești părinți pot explica de ce este bine să-i ajuți pe ceilalți – și anume pentru că și tu vei beneficia: „Dacă o lași și pe Marsha să se dea cu trotineta, poate te va lăsa și ea să te joci cu jocul ei Lego mai târziu”. Cu alte cuvinte, oamenii se vor comporta cu tine exact cum te comporți tu cu ei.

Realizați care este problema? Această strategie nu promovează deloc grija sinceră pentru o altă persoană. Promovează șiretenia. Unii copii pot chiar să fie tentați să facă lucruri care rănesc alte persoane, dacă găsesc căi prin care să scape de consecințe – și se pot întreba de ce s-ar deranja să ajute, dacă nu primesc nimic în schimb.. De aceea, este important ca părinții nu numai să judece rațional lucrurile împreună cu copiii, dar să o facă și într-un mod care să-i ajute pe aceștia să devină persoane morale, nu doar persoane care să se întrebe „Eu cu ce mă aleg?”.

În Capitolul 8, am discutat despre modul în care lauda adusă unei acțiuni generoase îi determină pe copii să se concentreze asupra aprobării noastre. În consecință, este mai benefic să le atragem atenția asupra efectelor pe care acțiunea lor le are asupra celeilalte persoane. („Când o lași și pe Marsha pe trotineta ta, se distrează și ea foarte mult, este și ea fericită.”) Aceeași abordare trebuie păstrată și când copiii fac ceva rău: în loc să-i determinăm să se concentreze pe dezaprobarea noastră, hai să le reorientăm atenția spre modul în care se simte persoana afectată de incident. Unui copil foarte mic îi putem spune: „O, nu! Privește fața lui Max! Pare foarte fericit, nu? Îți amintești când ai căzut tu săptămâna trecută și ai plâns pentru că te-a durut? Cred că așa se simte și Max acum. Ce crezi că poți face ca el să se simtă mai bine?”

„Folosește cuvintele” este un îndemn comun adresat copiilor mici, chiar și atunci când ei nu dețin cuvintele potrivite. Însă cel mai bun mod în care noi putem folosi cuvintele este să-i ajutăm pe copii să conștientizeze că motivul pentru a ajuta – și nu a răni – este efectul pe care acțiunea lor îl poate avea asupra celorlalți. Altfel spus, susțin strategia de a-i învăța prin „consecințe”, cu condiția ca aceste consecințe să fie cele trăite de persoanele cu care interacționează copiii, și nu cele ce s-ar putea răsfrânge asupra lor.

Mulți cercetători l-au urmat pe Martin Hoffman numind această abordare drept raționare „orientată către celălalt” sau disciplină „inductivă” (deoarece copiii sunt ghidați să reflecteze la consecințele acțiunilor lor asupra celor din jur). Hoffman a descoperit următoarele: copiii ale căror mame fac cu consecvență acest lucru demonstrează „o dezvoltare morală sporită”. Cercetările ulterioare au confirmat descoperirea și, deși unii psihologi susțin că inducția este mai eficientă la copiii mai mari, un studiu a demonstrat că îi ajută și pe preșcolari să fie mai cooperanți, mai puțin agresivi și mai îndrăgiți de colegi. Un alt studiu a concluzionat că și copiii mici sunt înclinați să ajute o persoană care suferă, dacă mamele obișnuiesc să le explice „consecințele acțiunilor lor asupra victimei”.

…

Și știu că la prietenia descrisă în introducere au contribuit mai mulți factori decât acele câteva discuții tată-fiu. Însă sunt convins că cu cât copiii mei vor învăța să-și răspundă mai des la întrebări precum: Ce se poate întâmpla bun în urma reacției mele? (pentru mine, pentru celălalt, pentru cei din jur) – am mai scris despre asta și în articolul Gânduri despre interacțiunile noastre – cu atât le va fi mai ușor în viață să treacă peste situații dificile și să-și construiască în jurul lor un mediu prosper.

Lecția lui Alfie Kohn despre moralitate

Acest articol a fost citit de 1882 ori