„Pentru sau împotriva venitului universal?”, cartea scrisă de Guillaume Allegre și Philippe Van Parijs (Pour ou contre le revenu universel? ) este una din acele cărți care te pun pe gânduri de la prima pagină. În primele rânduri se face referire la o parabolă străveche preluată de la Amartya Sen (Ideea justiției – The Idea of Justice): parabola fluierului.
Parabola flautului
Este vorba de trei copii, Ana, Radu și Elena. Trebuie să decizi cine dintre ei să primească flautul pentru care se ceartă:
- Ana este singura care știe să cânte la flaut
- Radu este sărac și nu are nimic la care să cânte
- Elena este cea care a fabricat flautul
Această parabolă ilustrează trei criterii de distribuirea valorii într-o economie de piață:
- utilitar – cine îi va da utilitatea cea mai mare?
- compensator – cine are cel mai puțin?
- de merit – cine a contribuit?
Problema mi se pare fascinantă, pentru că decizia unei societăți pentru a rezolva o astfel de problemă reprezintă suma convingerilor majorității despre ce înseamnă egalitate.
Parabola flautului și prietenii mei
Am încercat să expun parabola mai multor persoane. Nu oricine se împacă ușor cu probleme imperfecte, de la care lipsesc detalii flagrante. Oricine ar întreba public ce-am decide să facem cu flautul ar ajunge imediat să fie certat pentru manipulare, pentru că nu a dat informații suficiente despre Ana, Radu și Elena. Eu vreau să trecem peste aceste imperfecțiuni, să pornim de la premiza că avem toate detaliile necesare să răspundem împăcați la întrebare.
Cum ar fi fost să primim întrebările astea la referendum? Ce-ar fi răspuns românii?
Eu cred că într-o proporție considerabilă am fi spus „Elena”. Aceasta-i educația noastră. Ni se spune de la vârste fragede că primim ceea ce merităm. Eu i l-aș fi dat Anei. Pentru că ea ne-ar fi încântat pe toți cu muzica ei. Nu i l-aș fi dat oricum, ci alături de angajamentul c-o să facă tot posibilul să ne și încânte cu el. Dar n-ar fi prima dată când nu câștigă alegerile opțiunea mea favorită :P.
Ceea ce nu înseamnă că nu există situații în care aș fi dat flautului oricăruia dintre cei trei.
Care-i raționamentul meu?
Dacă vorbim despre o familie săracă, în care niciunul n-are nimic, iar Elena s-a chinuit să facă ceva cu care să-și câștige existența, ceilalți încercând să profite de pe urma muncii ei, indiscutabil i l-aș fi dat Elenei. Dar poate că Elena l-a făcut din plictiseală, că n-avea ce face, sau din pasiune, fără a simți nevoia să-l folosească mai departe, ci să-l privească ca pe-un bibelou. Ceea ce presupune că Elena are nevoile de bază satisfăcute. Dacă acestei împliniri maslowiene i se alătură și Ana, fără Radu, singurul neîmplinit, atât timp cât Radu crede că flautul este speranța de care are nevoie, i l-aș da lui. Iar dacă Radu n-ar ști ce să facă cu flautul, indiferent de situația în care se află, sau dacă Radu are și el nevoile satisfăcute, cu siguranță i l-aș da Anei, pentru că doar ea ar aduce maximul de contribuiții pe care cineva o poate face cântând la flaut, bineînțeles, cerându-i un acord care s-o angajeze în aceste sens.
Și ce ?
Pentru că mi-e greu să cred că este posibil să te gândești la utilitatea maximă pe care-ar putea-o oferi Ana, atât timp cât unul dintre cei trei n-au nevoile de bază satisfăcute (a se vedea piramida lui Maslow și a se înțelege prin nevoile de bază: nevoile fiziologice, de siguranță, de dragoste și de stimă de sine). Din punct de vedere sistemic, macro-economic, toată lumea ar profita dacă resurselor le dăm utilitatea maximă (ceea ce implică randamentul cel mai eficient).
Acesta ar trebui să fie și obiectivul nostru. Resursele să ajungă la persoanele din societate care le-ar putea da cea mai mare utilitate. Utilitatea cui? A noastră, a întregii societăți. Adică, și ce dacă ai muncit să obții sau ai moștenit un obiect, o resursă, o avere, dacă nu știi să-i dai utilitate mai mare societății și ai nevoile satisfăcute (să spunem că o duci de peste cincizeci de ori mai bine ca omul mediu), societatea îți va îndrepta resursele spre satisfacerea nevoilor celorlalți. Dar în niciun caz n-ar face asta, cât timp tu nu ai nevoile de bază satisfăcute.
Câteva slăbiciuni
Raționamentul descris mai sus are deja suficiente slăbiciuni. Ar fi foarte greu să definim ce înseamnă bine pentru omul mediu, ca să putem evalua cine o duce de „peste cincizeci de ori mai bine”. Și ce înseamnă nevoi de bază satisfăcute? Până la urmă, sigur se va găsi cineva să spună că majoritatea românilor au nevoile de bază satisfăcute, chestiune cu care aș fi în mare dezacord. Dar cine-aș fi eu să contrazic? Ca să fie mai simplu, să spunem că s-ar aplica persoanelor cu venituri mai mari de 50.000€ net/lună (sub 1 milion de € pe an). Nu știu câți români sunt în situația asta, dar ceva-mi spune că este un prag eligibil pentru întreaga UE.
Mai menționez o slăbiciune pe care n-o pot trata în articol: chestiunea profiturilor și dreptul la avere nu poate fi adresată de o singură țară. Un număr suficient și nedefinit de țări trebuie să se alinieze la un asemenea principiu. Un detaliu, nu-i așa? 😛
Ce-ar schimba asta pentru noi?
Cred că schimbarea cea mai mare ar fi o chestiune de răspundere socială. Să ai mai multe mijloace înseamnă răspundere mai mare. Într-un fel, nu risipi sau neglija resursa la care toți ceilalți tânjesc. Este ca și cum arunci multă mâncare cu înfometatul de față, fără să-l lași să se atingă. Peste un anumit prag de avere, să spunem acei 50.000€ net/lună, nu poți să mai faci orice cu veniturile tale. Îți investești resursele acolo unde utilitatea pentru societate este mai mare. Că asta înseamnă să redistribui din avere direct dacă nu știi cum să faci altfel sau să investești în locuri de muncă (cu utilitate) pentru ceilalți, societății ar trebui să-i fie egal (sau cel puțin e irelevant la stadiul în care suntem azi).
Preîntâmpinarea unei revoluții populiste
Până la urmă, norocul (făcut de societatea în care trăim) joacă un rol prea important în succesul nostru. Că te-ai născut în SUA sau în Somalia, nu depinde de tine. Că părinții au fost mai înzestrați financiar sau nu, la fel. Că există o piață unde să-ți vinzi produsele și consumatorii care se potrivesc propunerii tale comerciale, nici nu mai vorbim. Iar cu cât succesul tău este mai mare, cu atât poate deveni mai opulent față de ceilalți, mai puțin norocoși. Poate cineva combate argumentul ăsta? Nu. Să mai luăm unul. Faci douăzeci de ani de școală ca să ajungi șomer, sau, poate chiar mai rău, să muncești pentru un salariu sub coșul zilnic. E vina ta? Doar nu tu ai ales ce ți s-a predat. Iar statul a plătit o mică avere pentru fiecare cap de elev.
V-ați dat seama deja. Eu sunt foarte radical aici. Elevii sunt doar victimele sau reușitele sistemului. Nu ei sunt responsabili în caz de eșec, chiar dacă poartă o bună parte din merit când ajung la rezultate deosebite.
Și pentru că oricum nu cred că există vreun motiv pentru care nefericiții* ar continua să susțină un sistem în care ei nu simt că profită, s-ar putea ca propunerea din acest articol să ne salveze de la o eventuală revoluție populistă.
*nefericiții = acei elevi de care și-a bătut joc sistemul - șomerul sau sclavul modern de azi
În încheiere
Nu țin neapărat la soluția asta. Dar mi se pare o opțiune interesantă (mai am câteva idei) de a lucra global la diminuarea inegalității sociale. Mi se pare oricum o propunere mai interesantă decât o regulă rigidă ca venitul universal de bază garantat. Deși sună ciudat, trebuie să reținem și că lipsa unui demers activ și hotărât spre diminuarea inegalității joacă în detrimentul celui ce are mai mult decât ceilalți.
Dacă revenim la criteriile de distribuția resurselor, un venit universal garantat are caracter compensator. Nu-mi place. În primul rând pentru că compensării îi lipsește adesea utilitatea. Nu-i asta critica pe care o tot aducem risipei ajutoarelor de stat?
Câteodată utilitatea constă efectiv din compensare, dar de cele mai multe ori ele nu se confundă.
Și cred că utilitatea nu este ultima treaptă în distribuirea resurselor într-o societate prosperă. Ne este greu să măsurăm utilitatea pentru anumite activități de înaltă valoare adăugată. Aici adăugăm cam orice ține de pregătirea pentru un viitor mai bun, activitățile creative și de cercetare. Astăzi mi-e greu să-mi imaginez chiar și cele mai dezvoltate țări să-și distribuie resursele în special aici. Poate că într-o lume a automatizării, într-o lume în care tehnologia poate înlocui cu ușurință munca omului, un astfel de scenariu ar fi plauzibil. Sau poate că vom integra noțiunile astea într-o definiție evoluată a utilității.
Rămâne să vedem…
Și nu în ultimul rând, dacă tot ai ajuns până aici, te invit să răspunzi sondajului despre pro sau contra venitului unic garantat. Este vorba doar despre o singură întrebare cu două opțiuni de răspuns. Mulțumesc!
Lipsa unui demers activ și hotărât spre diminuarea inegalității joacă în detrimentul celui ce are mai mult decât ceilalți.
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 6690 ori