În continuarea articolului „Coaching și comunicarea nonviolentă”.
– Gata! Tocmai i-am dat ultimul obiectiv.
– Însemnând?!
– I-am trimis un e-mail cu ce trebuie să facă concret. Dacă nu reușește, încetăm.
– Un fel de ultimatum?
– Da.
– Crezi că va reuși?
Oftă. Întrebarea l-a pus pe gânduri. I se citea îndoiala pe fața lui. Simțeam că intenția nu era să scape de acea persoană, dar ceea ce făcea răspundea doar nevoii lui de a-și reafirma autoritatea. Nu mai părea atât de convins că e îndreptățit să facă ceea ce face. Probabil că întrebarea Lyssa-ei „înainte de orice conversație, verifici intenția să vezi dacă ești interesat să răspunzi și nevoilor altora la fel de mult ca la nevoia ta?” l-ar fi ajutat să evite o astfel de situație.
– Nu.
– Vrei să reușească?
– Absolut.
– Ce crezi că ai putea face astfel încât acel „nu va reuși” să se transforme în „va reuși”?
– Am putea să facem împreună pentru prima dată.
Așa este. Putem face împreună pentru prima dată. Cât de des ni s-a întâmplat să fim siguri că cel din jurul nostru se va lovi direct cu capul de zid și noi n-am făcut nimic? Într-un mediu agil, în care colaborarea și respectul sunt valorile indispensabile, și unde atitudinea „nu este treaba mea” nu-și are locul, nereușita celuilalt devine și nereușita noastră. Urania Cremene spunea că nu ar trebui să ne așteptăm de la un copil să facă ceva până când nu l-am văzut făcând acel lucru măcar o dată. Același principiu se aplică și la locul de muncă. Este normal să avem așteptări de la ceilalți. Însă este greșit să avem așteptări de la oameni atunci când știm că au puține sau nicio șansă să reușească.
Misiune imposibilă
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 1869 ori