După mai toate standardele de astăzi Van Gogh era un ratat. Serios! A eșuat lamentabil în mai toate inițiativele vieții. Și în niciun caz nu și-ar fi permis să picteze fără să fi fost întreținut de ceilalți.
Nu cunoșteam mai nimic despre Van Gogh. Oarecum ironic, îi recunoșteam lucrări ca Noapte înstelată pentru că m-am jucat cu aplicații și algoritmi de inteligență artificială care generau picturi în stil Van Gogh.
Presupuneam că e olandez, probabil după nume. Și că a petrecut ceva timp în Franța pentru că francezii tot vorbesc despre el.
Și este imperativ să recunosc că în materie de artă este greu să cunoști la fel de puține cum este cazul meu. Am înotat în ignoranță de când mă știu. Ar fi păcat ca cititorul să-și schimbe părerea asta despre mine :D. Am scris un articol despre Van Gogh să expun reflecțiile mele despre valoarea individului în societate, nu despre artă. Să-mi susțin ideile despre sărăcia ca boală și să critic meritocrația atotprezentă.
Reiau. Van Gogh era un ratat. Abia reușea să se întrețină în episoadele în care se câștiga cel mai bine. A fost o pacoste pentru părinți și pentru familie în general. A eșuat în toate încercările de a-și termine studiile. Ajunsese predicator fanatic părând un extremist și pentru clericii acelor vremuri (clerici pe care majoritatea i-ar considera fanatici după valorile de astăzi). Iar ca să n-o lungesc prea mult, la un moment dat a înnebunit și s-a sinucis. Și se droga cu absint. Și și-a amenințat prietenii cu cuțitul. Ș.a.m.d. Voila!
Dacă vă luați prietenii și le prezentați caracterizarea de mai sus, cu foarte mici excepții, vă vor spune că este un ratat. În special într-o țară ca România unde sinuciderea este asociată la rându-i cu lașitatea, teribilismul sau progresismul, nu cu vreo afecțiune…
Și totuși…opera lui Van Gogh valorează sute de milioane. Cum poate munca unui ratat să valoreze sute de milioane? Ca să relativizăm un pic. De câți români credeți că este nevoie ca să găsim unul care singur să creeze ceva de valoarea mai multor sute de milioane de dolari? Avem sute de mii de oameni care merg la muncă zilnic și vor muri la fel de bogați cum a murit Van Gogh. Pentru că nici Van Gogh nu avea timp să picteze când muncea.
Răspunsul este greu de admis. Sărăcia este o boală care ne amenință pe toți. De frica de boală, muncim. Muncim obligați. Tind să cred că sunt unul dintre puținii pentru care munca aduce într-adevăr satisfacție. Puținele calități pe care unii le-au dobândit cândva în viața lor, nu vor fi niciodată stimulate pentru că trebuie să muncească. Sau, și mai trist, pentru că trebuie să fie prezenți la muncă.
Van Gogh a fost întreținut de fratele său. De asta și-a permis să deseneze, ulterior să picteze. Nu-l întreținea nimeni, nu vorbeam astăzi de Van Gogh.
„Practicarea comerțului cu artă, care face ca prețurile să crească odată cu moartea autorului, s-a păstrat până acum. … Prețurile mari plătite pentru lucrările celor care nu mai sunt în viață și pentru care nu s-ar fi oferit atât dacă n-ar fi trecut în neființă, aceste este un fel de comerț în care pictorul în viață are mai multe dezavantaje decât avantaje.” – Van Gogh
Viața și opera lui Van Gogh – Editura Adevărul Holding, 2009 ISBN 978-606-539-083-6
Nu insinuez că lumea nu trebuie să depună efort. Într-un fel sau altul, părem condamnați biologic să ne mișcăm. Însă de multe ori am senzația că societatea-și irosește potențialul constrângând pe toată lumea să muncească. Iar cei care nu muncesc și sunt bolnavi de sărăcie sunt paralizați de neputință. Unii nu-și permit să muncească. Cheltuind mai mulți bani să se deplaseze la birou sau să-și lase copii în grija altora. Alții își așteaptă sfârșitul într-o mare de mizerie: dependenți, izolați, criminali sau vagabonzi.
Dacă tot există o mână de industrii profitabile și mulți întreținuți de sistem, datoria noastră ar trebui să fie să explorăm noi moduri de a crea valoare. Societatea ar trebui să-i răsplătească pe cei care dau dovadă de astfel de încercări, chiar dacă tentativele rămân timide. Pentru restul nu s-ar schimba nimic. Și nu cred că se va umple România sau UE de autodidacți creativi pe care populația activă să nu-i poată susține.
„Am îmbătrânit, nu mai pot lucra și regret amar timpul prețios pe care l-am pierdut. Dacă statul mi-ar fi făcut măcar un modest atelier, acum câțiva ani, când abia aveam cu ce trăi, dar când eram în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aș fi făcut! Ce aș fi lăsat după mine…Așa, a trebuit să fac, cum puteam, pânze pe o sută, două de lei, ca să am ceva pentru bătrânețe, și am pierdut un timp neprețuit cu care nu mă voi mai întâlni. Și cât aș fi putut să fac!” – Nicolae Grigorescu
Viața și opera lui Grigorescu – Editura Adevărul Holding, 2009 ISBN 978-606-539-105-5
Dacă doriți să aflați mai multe despre mine, Cornel Fătulescu, sau proiectele în care sunt implicat, vă invit să mă descoperiți și ca Chief Platform Officer la Pentalog, să mă urmăriți pe Facebook, ca investitor la wanttolearn, să citiți unul dintre primele articole despre mine și să mă contactați urmând ghidul de pe pagina de contact.
Acest articol a fost citit de 761 ori